Canonul literar proletcultist

Configuratia generală a canonului literar proletcultist, adunând într-o singură reprezentare vârfurile din toate genurile literare, derivă din configuraţiile particulare pe genuri. Emil Boldan reflectă cât se poate de fidel epoca în sinteza sa de serviciu, realizată în Prezentare succintă a istoriei literaturii române, publicată în volumul V, din 1961, al publicaţiei "Limbă şi literatură", editată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Imaginea de ansamblu trebuie confruntată atât cu relieful anterior al valorilor, cât şi cu modificările care apar imediat după 1961. Accentele puse de Emil Boldan sunt însă pe deplin semnificative pentru interesele politice ale epocii proletcultiste în literatură, înţeleasă ca un instrument al ideologiei comuniste, adică al partidului muncitorilor promovând deschis lupta de clasă împotriva burgheziei. POEZIA îl are ca reprezentant "de frunte" pe Tudor Arghezi, caracterizat anterior, în secvenţa dedicată literaturii interbelice, şi valorificat aproape integral în beneficiul epocii comuniste, sustras misticismului şi protejat de vechile acuze ale lui Sorin Toma, depăşite şi uitate. Tudor Arghezi a devenit în 1961 maestrul suveran al literaturii comuniste, situat în afara oricărui reproş, cel puţin în imaginea simplificată a unei sinteze. În mod curios, după Tudor Arghezi, "personalitatea poetică cea mai puternică" este Mihai Beniuc. A. Toma (mort în 1954), maestrul perioadei staliniste, a fost surclasat, chiar dacă nu cu totul uitat, fiind amintit ca un argument viguros al socialismului militant iniţiat înainte de 1944. În toată evoluţia creaţiei sale, Mihai Beniuc rămâne "acelaşi poet militant, autor al unei lirici predominant combative" (p. 120). Clişeele favorabile ale caracterizării critice îl promovează spre vârful piramidei valorice: pasiunea civică, originea ţărănească ("ridicat din popor"), atitudinea revoluţionară, identificarea cu spiritul colectiv, "poezia de luptă", "un poet-cetăţean prin excelenţă, rapsod al vremii sale" - acestea erau aspectele literare, tendinţele aflate la mare căutare. Pe următoarele două locuri se situează, în paragrafe speciale, Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, prima "cântând tot mai puternic lupta poporului muncitor pentru noi cuceriri", al doilea "evocator al unor eroi ai poporului său, ca Bălcescu şi Sahia", "un poet al păcii". Următorul paragraf din sinteza lui Emil Boldan este rezervat altui grup valoric de poeţi, fiecăruia revenindu-i o frază amplă: Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Marcel Breslaşu. În sfârşit, ultimul paragraf apaţine poeţilor mai tineri, formaţi şi afirmaţi după 1944, prezentaţi în fraze din ce în ce mai scurte, pe măsura înşiruirii, sugerând diminuarea importanţei în ierarhia generală: Nina Cassian, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, A. E. Baconsky, apoi enumerarea devine simplă enunţare a numelor: Ion Bănuţă, Nicolae Labiş (despre care se spune în paranteză "mort la vârsta de 21 de ani, dar poet autentic de o puternică sensibilitate"), Al. Andriţoiu, la care se adaugă numele câtorva "poeţi valoroşi ai naţionalităţilor conlocuitoare" (p. 123). Surprinde, desigur, modul ingrat, meschin, în care este introdus Nicolae Labiş în panoramă, împins în fundal. Geo Dumitrescu, fără vreun volum publicat în acest interval, trecea printr-o perioadă de indezirabil, fiind exclus în 1954 din PMR şi reprimit abia în 1963. Oarecum neaşteptată este uitarea lui Miron Radu Paraschivescu (enumerat totuşi în configuraţia generală a canonului, dar nereluat la privirea în detaliu a poeziei), tributar epocii cu multă poezie conjuncturală, dar necreditabil pentru comportamentul său prea îndrăzneţ la conducerea "Almanahului literar" de la Cluj, unde se aflase prin 1949-1952, după care s-a retras. Pentru că anterior, într-o zonă ideologică specială a sintezei, Lucian Blaga şi V. Voiculescu fuseseră anatemizaţi, absenţa lor din peisajul literaturii contemporane nu mai surprinde. De altfel, abia ulterior anului 1961 va fi cunoscută literatura lor de sertar, care nu avea nimic comun cu proletcultismul. PROZA proletcultistă recunoaşte ca personalitate dominantă pe Mihail Sadoveanu, prezentat generos la secţiunea anterioară a literaturii interbelice. "Alături de el - afirmă Emil Boldan - stau scriitori din ge­ne­ra­ţia imediat următoare ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, George Călinescu etc." (p. 123), de asemenea prezentaţi anterior. Ierarhia este, în continuare, foarte sever şi foarte atent organizată. De cel mai mare spaţiu se bucură, în ordine, Geo Bogza, elogiat nemăsurat, şi Zaharia Stancu, şi el peste măsură de creditat, pentru că "demască lăcomia feroce a exploatatorilor şi odioasa duplicitate a uneltelor acestora" (p. 123). Urmează, în prezentări scurte: Eusebiu Camilar, Marin Preda, V. Em Galan, Titus Popovici şi Eugen Barbu (ultimul fiind reţinut numai pentru romanul Şoseaua Nordului, nu şi pentru Groapa, total ignorat). La categoria figuranţilor de lux, Emil Boldan îi pune pe Ion Pas, Nagy Istvan, Laurenţiu Fulga, Francisc Munteanu, Al. Ivan Ghilia, Ion Istrati, Aurel Mihale, Dumitru Mircea, Sütö Andras, Ştefan Luca, "în operele cărora tema de predilecţie e reflectarea realităţilor actuale din R.P.R." (p. 124). Dacă n-am şti că Petru Dumitriu dezertase în 1960, fugind în odiosul Occident, am putea spune că absenţa lui ne surprinde. TEATRUL proletcultist îl aşază în frunte pe Camil Petrescu, pentru piesele Bălcescu şi Caragiale în vremea lui, alături de care sunt amintiţi Victor Eftimiu, Al. Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, Tudor Muşatescu, Tudor Şoimaru. Sunt creditaţi ca dramaturgi noi, afirmaţi după 1944: Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius şi Horia Lovinescu, prezentaţi în câte o frază, urmaţi de figuranţii numai enumeraţi, cu piesele reprezentative în paranteză: Laurenţiu Fulga, Al. Mirodan, Mihai Beniuc, Tiberiu Vornic, Paul Everac, Dorel Dorian, Al. Voitin. CRITICA literară, "îndrumată de partid", are datoria să sprijine "competiţia pentru actualitate, orientarea masivă, dominantă, a literaturii române către problemele concrete ale construcţiei socialiste" (p. 125). În mod curios, G. Călinescu, deşi foarte activ în epocă, nu este evidenţiat în mod special, cum nu fusese nici la capitolul literaturii interbelice, nici în secvenţa dedicată prozei proletcultiste, dar, e adevărat, este plasat în fruntea listei criticilor, care arată astfel: G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mihail Ralea, Ion Vitner, M. Novicov, Al. Dima, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, G. Ivaşcu, N. Tertulian, D. Micu, Savin Bratu, G. C. Nicolescu, Al. Piru - fără nici un comentariu la nici unul dintre nume. Singurul adaos este acela că principalele articole critice sunt publicate în paginile unor reviste ca "Lupta de clasă", "Viaţa românească" (noua serie), "Contemporanul", "Gazeta literară", "Luceafărul", "Steaua", "Tribuna", "Iaşul literar". În concluzie, "numele creatorilor de literatură din România de azi e impresionant de mare" - după cum afirmă Emil Boldan în 1961. Mai mult: "scriitorii din R.P.R. reuşesc să dea în ansamblu un tablou bogat şi mobilizator" (p. 125). Rămânem încrezători şi împăcaţi: aşa cum literatura proletcultistă trebuie să fie optimistă, la fel trebuie să se încheie şi bilanţul ei, pe un ton "mobilizator". * Sinteză fără personalitate, comandă politică evidentă, istoria succintă a lui Emil Boldan ne pune în faţă o oglindă a epocii proletcultiste, în toate reflexele ei ideologice. Punctul de vedere a istoricului literar este unul marxist, în accepţia sociologismului vulgar de sorginte gheristă. Literatura este o expresie a luptei de clasă, punând în evidenţă, de la origini până în prezentul anului 1961, conflictul dintre exploatatori şi exploataţi. În secolul al XIX-lea acest conflict se concretizează în opoziţia dintre burghezie şi proletariat, perpetuată şi în prima jumătate a secolului XX. Dintr-o perspectivă aparent estetică, dar în fond idelogizantă şi tezist politică, toată istoria literaturii se organizează schematic pe axa realism-antirealism. Realismul socialist, în cel mai sănătos spirit revoluţionar proletar, creşte pe solul unei tradiţii artificios amplificate a realismului critic. De cealaltă parte, antirealismul unelteşte reacţionar, diversionist, în spirit burghez, căpătând forme derutante şi detestabile: simbolismul, poporanismul şi semănătorismul la începutul secolului XX, iar în deceniile interbelice: avangardismul, modernismul, ortodoxismul. Apolitismul junimist şi autonomia maioresciană a esteticului sunt expresii ale spiritului burghez, preluate la modul decadent de modernismul lovinescian, "ilustrând descompunerea artei şi literaturii burgheze". Scriitorii exilaţi (Mircea Eliade, de pildă) nu sunt pomeniţi. Modernismul occidentalizant e oaia neagră a epocii proletcultiste, acuzat de cosmopolitism, formalism, evazionism, estetism, ermetism, decadentism, inaccesibilitate, spirit burghez, adică îndepărtare de popor. Pe măsura apropierii de actualitate, criteriul ideologic, al participării literaturii la construcţia socialistă, e decisiv, fiind frecvent invocat. Literatura trebuie să ilustreze spiritul revoluţionar al proletariatului, să mobilizeze, să participe la lupta pentru viaţa, societatea şi omul noii epoci. Canonul ideologic e centrat pe genul liric. Poezia deţine prim-planul, iar această mentalitate lirică predominantă va fi preluată de toată literatura perioadei comuniste, inclusiv de către canonul neomodernist. Tot timpul am crezut că avem o poezie cu mult mai importantă şi mai valoroasă decât proza. Dacă în cazul poeziei lista lui Emil Boldan se învârte mai mult în jurul unor nume decât în jurul unor titluri, în cazul prozei selecţia e mai bine ţintită pe titluri şi teme (observaţie valabilă şi pentru teatru). Analiza e în toate cazurile vădit conţinutistă (ideologică, sociologică) şi aproape deloc preocupată de performanţele expresiei estetice. Criticii i se rezervă un rol auxiliar, umil, de instrument al partidului muncitoresc în orientarea ideologică a literaturii. 1961 e un punct de inflexiune în istoria literaturii române contemporane. Panaroma lui Emil Boldan nu are presimţirea nici unei schimbări în evoluţia literaturii. Se pregătea reconsiderarea lui Maiorescu, Blaga, Voi­culescu, Lovinescu etc. Deşi unii dintre componenţii generaţiei '60, numită ca atare ulterior, debutaseră atât în poezie, cât şi în proză, nici un nume nu e pomenit. De-a lungul deceniul şapte, fapt evident după 1965, canonul proletcultist nu va fi doar transformat, ci pur şi simplu substituit cu un altul: canonul estetic neomo­dernist, construit în jurul generaţiei '60. Ierarhia oficială a valorilor în proletcultism, una vizibil politizată, dogmatică, e foarte sever şi riguros - de fapt rigid - aşezată piramidal, nu atât pe generaţii (despre care nici nu se vorbeşte), cât pe vârste, fără cea mai mică doză de relativism. După 1961, evenimentele politice şi literare au evoluat destul de rapid în sens pozitiv, de liberalizare şi depolitizare temporară şi parţială, pentru ca la scurtă vreme imaginea proletcultistă a istoriei literaturii române să fie datată, depăşită, caducă.

Die Wochenschau 10 V 1940

Die Deutsche Wochenschau 1940-05-10 Westfeldzug Einmarsch in Frankreich, with footage of many famous German weapons such as the 88mm Flak 18, Ju-87 Stuka dive bomber, and the 279mm railroad gun. The voiceover makes reference to the Thousand-Year Empire (Das tausendjährige Reich). The song through the end is "Die Wacht am Rhein".

Cea mai veche inscriptie in ebraica

Cea mai veche inscriptie in ebraica, descoperita in Israel

Scris de Adrian Popovici
miercuri, 05 noiembrie 2008

TEL AVIV / 15:20, 31.10.2008
Cinci rânduri dintr-un text antic, descoperite pe un ciob de oală, ar putea reprezenta cea mai veche inscripţie în ebraică, potrivit arheologilor din Israel.
Ciobul a fost descoperit în luna iulie de un voluntar adolescent, în timpul unor săpături efectuate într-un sit arheologic aflat la 20 de kilometri sud-vest de Ierusalim, informează BBC News online.

Experţii din cadrul Universităţii Hebrew au declarat că inscripţia a fost scrisă în urmă cu 3.000 de ani, cu 1.000 de ani înainte de celebrele pergamente de la Marea Moartă.
Primele expertize realizate după descoperirea ciobului, în luna iulie, au descifrat câteva cuvinte, printre care “judecător”, “sclav” şi “rege”. Textul este scris în alfabetul proto-canaanit, un precursor al alfabetului ebraic.
Yosef Garfinkel a înţeles că este vorba de un alfabet pre-ebraic, deoarece a identificat trei litere din verbul “a face”, care sunt folosite numai în alfabetul ebraic. “Ele m-au făcut să-mi dau seama că e vorba de ebraică, iar aceasta este cea mai veche inscripţie în ebraică care a fost descoperită vreodată”, a declarat Garfinkel.
Ciobul şi alte artefacte au fost descoperite în situl arheologic de la Khirbet Qeiyafa, deasupra Văii lui Elah, unde, conform Bibliei, David s-a luptat cu Goliat.
Garfinkel consideră că această descoperire ar putea clarifica anumite aspecte ale domniei regelui David din Israel, dar colegii lui de la Universitatea Hebrew susţin că israeliţii nu erau singurii care foloseau literele proto-canaanite. Din acest motiv, ei spun că nu sunt siguri că este un text ebraic şi nu un text într-o altă limbă, care se vorbea în regiune în această zonă.
Mazar Amihai de la Universitatea Hebrew consideră că inscripţia este foarte importantă, deoarece reprezintă cel mai vechi text proto-canaanit care a fost descoperit până în prezent.
Sursa media citata: Mediafax

Historia Universalis

Historia Universalis-o revista mai aproape de tine

Scris de Adrian Popovici

"Principala competitie este intre ceea ce ai facut si ceea ce esti capabil sa faci"-Geoffrey Gaberino
“Intotdeauna sa visezi si sa impusti mai sus decat crezi tu ca poti. Nu te obosi sa faci lucrurile un pic mai bine decat contemporanii sau predecesorii tai. Incearca sa te autodepasesti”-William Faulkner

A incerca sa definim Istoria, astfel dupa cum ne-am obisnuit deja, din deceniile trecute, ca fiind disciplina care studiaza evolutia societatii omenesti pe diversele sale paliere existentiale din cele mai vechi timpuri si pana in vremurile prezente, ar insemna sa fim subiectivi intr-o lume mereu supusa schimbarii si dinamicii progresului tehnico-stiintific. In ceea ce priveste scrierea Istoriei, ea este si mai dificila daca o abordam numai prin prisma cercetarilor aplicate spatiului romanesc, fara sa observam celelalte fenomene istorice la scara mondiala, luate ca un intreg. Orice fenomen istoric este supus schimbarii si poate fi abordat interdisciplinar in conditiile recorelarii datelor si informatiilor culese din surse documentare cat mai diversificate. In acest context, rolul istoricului trebuie sa fie unul obiectiv si nepartinitor. In cautarea unei posibile definitii a Istoriei, am realizat portalul Historia Universalis, o premiera in Romania, un proiect lansat in primavara anului 2007, pe baza unor studii personale de autor, reunite si grupate pe sectiuni, in publicatia electronica omonima

Marea Campanie din Dolomiti

Marea campanie din Dolomiti
Documentar Italia, 2005

Lupta pentru controlul asupra Muntelui Lagazuoi din inima lantului muntos al Dolomitilor italieni a fost una dintre cele mai remarcabile campanii ale Primului Razboi Mondial. Virful ca o fortareata adapostea o puternic garnizoana austro-ungara. Italienii au decis sa sape un tunel prin munte pe sub garnizoana, sa-l umple cu explozibil si apoi sa arunce in aer dusmanul. Dar austriecii construiau, la rindul lor, un tunel care avea ca scop prabusirea stincii deasupra italienilor. Campania de doi ani este privita prin ochii a doi soldati din tabere adverse: Fedele, care lupta pentru armata austro-ungara, si Luigi, un recrut italian. Prin jurnalele si scrisorile lor, aflam despre greutatile de zi cu zi, despre frica si epuizarea cu care s-au confruntat soldatii pe munte.Marea campanie din Dolomiti - premiera in 11 noiembrie, pe Viasat History

Conferinta internationala de studii altaice 2008

CONFERINTA INTERNAŢIONALĂ DE STUDII ALTAICE, ediţia 51- Bucureşti
27 iulie-1 august 2008

PIAC (PERMANENT INTERNATIONAL ALTAISTIC CONFERENCE) reuneşte cercetători care acopera toate disciplinele referitoare la studiile altaice. În cei 50 de ani de existenţă PIAC şi-a câştigat notorietatea internaţională, a fost primită cu consideraţie în multe ţări care au găzduit-o, iar influenţa conferinţei în dezvoltarea studiilor Altaice a fost considerabilă. Necesitatea unei conferinţe permanente privitoare la cercetarea ştiinţifică a zonei Asiei Centrale a luat naştere în anul 1957 în timpul celui de-al 24-lea Congres al Orientaliştilor, care a avut loc la München, iar prima conferinţă a fost organizată în anul următor la Mainz, în Germania. În 1959 conferinţa a fost organizată din nou la Mainz.

Până în prezent au avut loc conferinţe în următoarele ţări:
1960 – Burg Liebenstein (Germania Federală)
1961 – Cambridge (Anglia)
1962 – Bloomington (Indiana-SUA)
1963 – Helsinki (Finlanda)
1964 – De Pietersberg (Olanda)
1965 – Wahlscheid (Germania Federal`)
1966 – Ravello (Italia)
1967 – Manchester (Anglia)
1968 – Horsholm (Danemarca)
1969 – Berlinul de Est (RDG)
1970 – Strasbourg (Fran\a)
1971 – Szeged (Ungaria)
1972 – Strebersdorf (Austria)
1973 – Ankara (Turcia)
1974 – Bad Honnef (Germania Federal`)
1975 – Bloomington (Indiana)
1976 – Helsinki (Finlanda)
1977 – Leiden (Olanda)
1978 – Manchester (Anglia)
1979 – Gent (Belgia)
1980 – Strebersdorf (Austria)
1981 – Jerusalem (Israel)
1982 – Uppsala (Suedia)
1983 – Chicago (Illinois, USA)
1984 – Walberberg (RDG)
1985 – Venetia (Italia) 1986 – Tashkent (URSS)
1987 – Bloomington (Indiana, USA)
1988 – Weimar (RDG)
1989 – Oslo (Norvegia)
1990 – Budapesta (Ungaria)
1991 – Berlin (Germania)
1992 – Taipei (China)
1993 – Alma-Ata (Kazahstan)
1994 – Chantilly (Franta)
1995 – Tokyo (Japonia)
1996 – Szeged (Ungaria)
1997 – Provo (Utah, SUA)
1998 – Helsinki (Finlanda)
1999 – Praga (Republica Cehă)
2000 – Lanaken (Belgia)
2001 – Walberberg (Germania)
2002 – Budapest (Ungaria)
2003 – Ankara (Turcia)
2005 – Moscova (Federatia Rusa)
2004 – Cambridge (Anglia)
2006 – Berlin (Germania)
2007 – Kazan (Tatarstan)
Fiecare ediţie a conferinţei are o temă generală. Pentru ediţia de la Bucureşti Consiliul ştiinţific al PIAC a acceptat tema „Drumuri şi călători în lumea Altaică”. Alegerea temei este legată de comemorarea tricentenarului morţii cărturarului român Nicolae Milescu. Sunt aşteptaţi la Bucureşti aproximativ 60 de cercetători, experţi, profesori, editori ai unor publicaţii importante. In prezent Secretariatul General al conferintei se afla la Berlin.

Patrimoniu romanesc UNESCO

Patrimoniu romanesc la UNESCO: Gradistea Muncelul

Ansamblul de asezari si fortificatii din Masivul Sureanu este cunoscut si sub numele de Cetatile Dacice din Muntii Orastiei, majoritatea concentrate in bazinul raului Gradistea, afluent al Muresului. Aici gasim, pe o suprafata de aproximativ 200 km2, numeroase ziduri de piatra care compun sistemul fortificatiilor dacice de la Costesti-Cetatuie, Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa Regia, Banita si Capalna.

Intinzandu-se la poalele unor piscuri falnice, asezarile si fortificatiile dacice sunt uimitoare in egala masura pentru vizitatorul intamplator si pentru expertul in arheologie, impresionand prin amplasamentul bine gandit, prin varietatea formelor si prin caracterul monumental. Cele mai multe constructii civile, fiind realizate din materiale perisabile, nu au supravietuit, astfel incat o persoana neavizata cu greu isi poate imagina acum configuratia si numarul lor. Altele insa, construite integral sau partial din blocuri de piatra, s-au conservat indeajuns de bine ca sa poata oferi un indiciu asupra maretiei lor de odinioara. In Masivul Sureanu predomina sisturile cristaline – roca friabila si dificil de fasonat –, astfel incat calcarul pentru constructiile din zona cetatilor dacice a fost exploatat si adus, cale de zeci de kilometri, de pe Dealul Magura, situat la est de Calan, iar andezitul din cariera de la Bejan, Deva.

Aceste vestigii dacice, unice in Europa si chiar in toata lumea antica, prezinta asemanari izbitoare cu alte situri din intreaga Dacie preromana. Ele depun marturie despre o civilizatie infloritoare, superioara in multe privinte celor dezvoltate de alte popoare europene din Antichitate in regiunile din afara Imperiului Roman. La toate cetatile gasim combinate sistemele de fortificatii traditionale (val, palisada) cu cele din piatra fasonata. Acestea din urma, inspirate din lumea elenistica, au fost ridicate, incepand cu mijlocul secolului I i.Hr., cu participarea mesterilor veniti din orasele grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, fapt demonstrat si de literele/grupurile de litere grecesti inscriptionate pe unele blocuri. Zidul elenistic consta din doua paramente de blocuri de calcar fasonate cu grija, care alternau cu blocuri dispuse transversal (butise) pe directia paramentului. Spatiul dintre cele doua siruri de blocuri se umplea cu emplecton (piatra si pamant maruntite) bine batut. Pentru a se evita eventualele impingeri laterale pana la perfecta tasare a emplectonului, in blocuri se sapau jgheaburi in „coada de randunica“, unde se asezau capetele unor barne din lemn care uneau cele doua paramente. Zidul dacic (Murus Dacicus) reproduce zidul elenistic, exceptand insa butisele. Cetatile dacice au in preajma sanctuare ridicate din piatra si lemn. Au fost identificate doua tipuri de astfel de edificii de cult: circulare si rectangulare. Materialul utilizat a fost adus si in acest caz de la Magura Calanului si Bejan.

Cercetarile arheologice au scos la lumina asezari civile, gospodarii, ateliere de mai multe feluri, drumuri ce strabat culmile muntilor si traverseaza cursuri de apa, apeducte din teracota, sisteme de canalizare, rezervoare de apa, spatii sacre, fortificatii impunatoare – de la cele traditionale, facute din lemn si valuri de pamant, la fortarete puternice, imprejmuite de ziduri din piatra de calcar. In toate aceste situri a fost descoperita o mare cantitate de material arheologic extrem de divers: ceramica, unelte si obiecte de metal, arme, obiecte de bronz si sticla, monede, piese confectionate din metale pretioase etc. Teritoriul pe care s-a ridicat capitala dacilor a fost locuit sporadic si inainte de sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., cele mai vechi descoperiri (facute in pestera de la Cioclovina) datand din perioada Paleoliticului Superior. Apoi, cateva mii de ani mai tarziu, s-a stabilit in zona o comunitate a primilor indoeuropeni, purtatorii Culturii Cotofeni si stramosii tracilor.

Dintre triburile trace, ramura nordica, aceea a daco-getilor, s-a individualizat prin cateva particularitati de limba si prin credinta in nemurire, configurand o uniune tribala localizata pe cursul mijlociu al Muresului. Pe la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. si inceputul veacului urmator, centrul formatiunii se afla in cetatea de la Costesti-Cetatuie si isi tragea vigoarea economica, deci implicit puterea politica si militara, din manoasa Vale a Muresului, cu terenurile ei agricole excelente, din Muntii Metaliferi, cu zacamintele lor aurifere, si din Masivul Sureanu, bogat in minereuri feroase. Ajuns la conducere candva inainte de anul 82 i.Hr., Burebista a reusit sa adune sub sceptrul sau majoritatea uniunilor tribale daco-gete si sa intemeieze un regat intins de la Muntii Balcani pana in Carpatii Padurosi si din Moravia (in Cehia de astazi) pana pe malul Niprului, la Boristene si Olbia. Tot Burebista a inglobat in regatul sau mai vechile fortificatii si a construit altele. Ele vegheau principalele drumuri comerciale ale Daciei si le inchideau pe acelea care traversau Carpatii. Opera de fortificare a fost continuata de urmasii lui Burebista, astfel incat, intr-un interval de doua secole, regatul dac a fost inzestrat cu aproape 100 de fortarete, dintre care 91 functionau inca si in vremea lui Decebal.

In timpul domniei lui Burebista (circa 82-44 i.Hr.) Deceneu, marele preot si colaboratorul apropiat al regelui, si-a avut resedinta pe muntele sfant al dacilor, Kogaion, unde a fost intemeiata Sarmizegetusa. Cu toate ca vasta stapanire a lui Burebista s-a fragmentat mai intai in patru, apoi in cinci parti, nucleul regatului cu centrul in Muntii Orastiei a dainuit. De acolo a pornit si ultima unificare a daco-getilor, opera a predecesorilor lui Diurpaneus, supranumit Decebal – nume cu care a si ramas in istorie. La moartea lui Burebista, conducerea a preluat-o Deceneu si tot el a mutat capitala de la Costesti-Cetatuie la Sarmizegetusa Regia, pe muntele sfant. De atunci incolo – sau cel mai tarziu de pe vremea lui Comosicus, urmasul lui Deceneu –, regii dacilor au cumulat cele trei puteri supreme in stat: politica, militara si religioasa, situatie care s-a perpetuat si pe timpul lui Decebal.

Dupa primul razboi cu Traian, desfasurat in anii 101-102, Decebal a fost obligat sa-si demanteleze partial fortificatiile, inclusiv pe acelea ale capitalei, pe care insa in anii 103-104 le-a refacut, iar pe unele chiar le-a dezvoltat. In timpul celui de-al doilea razboi cu Traian, 105-106, si imediat dupa acesta, toate cetatile dacice au fost incendiate si distruse de romani, cu exceptia Sarmizegetusei. In aceasta din urma a ramas o garnizoana romana care mai intai a reparat stricaciunile pricinuite zidului pe perioada asediului, dupa care a extins cetatea la dimensiunile la care o cunoastem azi. Garnizoana – un detasament al Legiunii a IV-a, Flavia Felix – a ramas cantonata aici pe toata durata domniei lui Traian.Vestigiile cetatilor dacice le sunt cunoscute localnicilor din vremuri imemoriale, dupa cum o indica si frecventa toponimelor: Cetate, Cetatuie, Blidaru, Gradiste, dar au ajuns la cunostinta carturarilor cu interes pentru istorie abia mai tarziu. Cea mai veche mentiune scrisa dateaza din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand este remarcata existenta unui oras – cu fundamente la vedere si cu ziduri din piatra – situat in munte, nu departe de Orastie.

Dupa alte veacuri de tacere, descoperirea unor monede de aur, prin 1784-1785 si mai ales dupa anul 1802, a atras atentia autoritatilor, eveniment urmat, in anii 1837 si 1847, de vizitarea unora dintre ruine de catre invatati. Ca urmare, la inceputul secolului XX, Gabor Téglas afirma ca la Gradistea Muncelului a fost ultimul loc de refugiu al lui Decebal. Sapaturile sistematice, conduse de arheologi de profesie, au inceput insa abia in anul 1924, sub bagheta profesorului Dimitrie Mihail Teodorescu, de la Universitatea din Cluj. De atunci, cu intreruperi variabile, ele au continuat sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu, asa incat astazi se cunoaste amplasarea tuturor vestigiilor importante, chiar daca ele nu au fost inca cercetate in totalitate. Ruinele cetatilor dacice probeaza existenta unei economii infloritoare, bazata pe utilizarea larga a uneltelor din fier si pe schimburi active, in special cu cetatile grecesti de la Pontul Euxin si cu Imperiul Roman. Sistemul de aparare a capitalei dacice a fost cea mai puternica si una dintre cele mai sofisticate structuri defensive ale statului dac.

Zona cetatilor a fost, atat in primul (101-102) cat si in al doilea (105-106) razboi cu Imperiul Roman, teatrul unor crancene batalii. Numai cunoscand puterea economica a Daciei si iscusita folosire in lupta a obstacolelor naturale oferite de terenul muntos abrupt si a impresionantului sistem de fortificatii, putem gasi o explicatie pentru durata operatiunilor militare si pentru rezistenta prelungita a poporului dac in fata invadatorilor. Studierea siturilor si vestigiilor arheologice poate contura o imagine obiectiva a nivelului atins de civilizatia dacilor in timpul confruntarilor cu romanii si ofera posibilitatea compararii lui cu acela atins de alte popoare europene in acel moment. Valorificarea turistica si stiintifica a ansamblului cetatilor dacice impune clarificarea statutului lor juridic, o buna administrare a acestora, precum si realizarea unor obiective esentiale in domeniile infrastructurii, extinderii cercetarii arheologice si conservarii/restaurarii vestigiilor pe baza unui program etatizat de lunga durata.

Text: Dr. Adriana Pescaru, cercetator stiintific gr. I si arheolog expert
Foto: Eugen Pescaru

http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/2753169-bijuterii-ale-romaniei-in-patrimoniul-unesco-

Case vechi cu pridvor din Bucuresti

Case vechi cu pridvor din Bucuresti

Metocul Manastirii Pasărea, de pe str. Popa Rusu,
azi ceainaria "La Metoc"

Aceeasi cladire de mai sus intr-o poza din anii '50

Unul din tipurile de case extrem de caracteristice ale Bucurestilor sfarsitului de veac 18 si primei jumatati de veac 19 sunt cele cu pridvor pe coloane de lemn si arcade in acolada. Aceste tipuri de case sunt, la origine, specifice zonei prahovene si muscelene si au ajuns la Bucuresti o data cu mesterii sau cu targvetii originari din acele zone. Probabil ca initial a fost o adaptare in lemn, chirpici si caramida subtire a caselor boieresti cu cerdac si foisor de tip brancovenesc. Casele cu acest tip de pridvor/cerdac acesta au fost foarte raspandite in Bucurestii sec. XVIII-XIX-lea, fiind regasite atat in curtile simplilor negustori si târgoveţi cat si ale orasenilor mai instariti.

Casa boiereasca cu cerdac spijinit pe stalpi de lemn, in mahalaua Sf. Apostoli. Aceasta casa apare ca dominanta in majoritatea stampelor si panoramelor Bucurestilor facute de pe dealul Spirii (Curtea Arsa). In spate se afla hanul Zlatari. Detaliu din panoramicul lui A. Reiser din 1864

Detaliu din panoramicul lui C.P. Szathmari facut din Turnul Coltei. Vedere catre Universitate si Palatul Sutu.

Detaliu din imaginea de mai sus cu o casa de secol al 18-lea aflata pe coltul gradinii palatului Sutu, cam pe unde se afla acum intrarea in Pasajul Universitatii

Acest tip de pridvor se regaseste si la unele biserici, cel mai bun exemplu pastrat fiind bisericuta Bucur. Inainte de restaurarea din anii 20 a bisericii Mihai Voda (azi translata de la locul ei) pridvorul era pe stalpi de lemn. De asemenea Hanul lui Manuc e cel mai spectaculos monument ce conserva pe toata lungimea curtii interioare asemenea cerdac cu stapi de lemn si arcade in acolada.

Biserica Mihai voda inainte de restaurare-fotografie de pe la 1916

Bisericuta Bucur

In judetul Prahova se pastreaza cateva case frumoase de acest tip ca dovada ca stilul acestor case are originea in aceasta zona (Muscel +Prahova). La Ploiesti se afla o celebra casa a unui bogat negutator, cunoscuta sub numele de casa Hagi Prodan, azi muzeul cu celasi nume . Casa a fost construita pe la 1785, decorata cu stucaturi pe la 1830. Tot in Ploiesti se afla muzeul I.L. Caragiale in casa Dobrescu datata tot pe la 1790.
La Valeni de Munte, ansamblul caselor lui N. Iorga sunt construite in acelasi stil. La Buzau cea mai veche casa din oras (1780) are un foisor si cerdac decorat cu stalpi de lemn.

Case de targoveti si negustori de sfarsit de veac 18 din jud. Prahova 1-Casa lui N. Iorga de la Valenii de Munte, 2-Casa Hagi Prodan, Ploiesti, 3-4 Casa Dobrescu, Ploiesti si din Buzau 5-Casa Vergu-Mănăilă

Un alt exemplu prahovean: Conacul Bellu din Urlati, azi muzeu

Alaturi de Prahova, zona musceleana abunda in asemenea tip de case, un exemplar remarcabil fiind Muzeul de Etnografie din Campulung

Studiind pozele vechi care mi-au cazut in mana am descoperit ca in Bucuresti se gaseau pana in anii 60 foarte multe asemenea case. In perioada 1960-1989 au fost demolate mai toate casele de valoare ce mai conservau aceste elemente atat de caracteristic bucurestene si totusi atat de pitoresti. Cu exceptia uneia, faimoasa "casa de târgoveţ" de pe calea Serban Voda nr 33. Din pacate nici una din celelalte demolate nu au fost, daca nu conservate in situ, macar mutate la Muzeul Satului sau oriunde in alta parte. Si ma refer la unul din cazurile cele mai nefericite, cel al casei -monument istoric - de pe str. Mircea Voda nr 51 (numerotarea ante demolare).

In zona Traian, Orzari, Matei Voievod se mai pastreaza totusi cateva exemplare din a doua jumatate a veacului al XIX-lea sau chiar mai tarzii.Casa veche cu pridvor ce se gasea in apropierea bisericii Sf. Ecaterina. Poza e de la inceputul sec. al 20-lea

Casa Procopoaiei. Casa boiereasca de tip cula din veacul al 18-lea ce se gasea pe Calea Plevnei, unde se gasea hipodromul regal, apoi "Casa Radio" (nu bag mana in foc ca acolo se afla)

Casa ce a existat pe str Agricultorilor fotografiata prin anii 70

Probabil aceeasi casa de mai sus reprodusa in cartea lui F. Dame "Bucurestii in 1906"

Casa ce a existat pe str. Olari 43. Demolata in 1947

Casa de pe la 1850 ce se afla pe str. Matei Voievod. Eu am cautat-o si nu am gasit-o dar nici nu m-am putut uita pana in fundul unor curti. Poza e din 1980.


Casa ce se afla pana in 1956 pe str. Maria Rosetti nr. 9, o casa deosebita ce ar fi meritat sa fie salvata

Tipuri de capiteluri de la stalpii cerdacurilor din Bucuresti:
1-casa din Mircea Voda 51 , 2- casa din Serban Voda 33, 3-de la casa din M.Rosetti 9

Faimoasa casa din str. Mircea Voda nr 51, una din cele mai frumoase exemplare de casa de targovet din Bucuresti. Demolata cu ocazia sistematizarii zonei in anii 1986-1987, fara a i se fii recuperat lemnaria, fara nici o incercare de a fii reconstruita intr-un muzeu

Alte 2 imagini de arhiva ale casei din str. Mircea Voda 51


Singura casa de acest tip, de mare valoare, din veacul al 18-lea (?) care a supravietuit in Bucuresti, cea de pe str. Serban Voda nr 33. Casa apartine Ministerului Culturii.

Casa veche cu pridvor si stalpi de lemn de pe str. Traian, un exemplar de casa deosebit de pitoresc ce a supravietuit de dinaintea domniei lui Cuza

Casa veche cu pridvor pe str Orzari. Fiind la strada a fost remarcata de multi ca avand un aspect arhaic si taranesc. Cel putin 2 persoane erau cconvinse ca e cea mai veche din oras. Nu e cea mai veche insa e foarte valoroasa ca arhitectura, desi culoarea si restaurarea lasa de dorit.

O data cu ieftinirea geamurilor, de pe la jumatatea veacului al XIX-lea, multe asemenea pridvoare si cerdacuri sunt inchise cu geamlâc, un tip de arhitectura de asemenea foarte caracteristic. Si acestea sunt din ce in ce mai rare.

Casa saracacioasa cu pridvor deschis pe Calea Calarasi. E remarcabil cat de scunda este!

Autor: Radu Oltean

http://art-historia.blogspot.com

Fotografii de arta: Sibiu

Imagini din Catedrala Parohiala Romano-Catolica din Piata Mare a Sibiului