Butoaiele cu dublu fund: la control se declara vin, fiindcă vinul era mult mai uşor taxat, dar butoiul avea două duble funduri în două părţi sau un singur dublu fund. În aceste compartimente era spirt, rom sau coniac. Dacă cotarul comunei era de rea credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi contrabanda trecea. Dar dacă cotarul era cinstit, prindea imediat frauda. Cotul nu intra în butoi atît de adînc cît trebuia. Căruţele cu fîn: Butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fînului. Aceste care erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă controlorul era mituit, declara că totul e în regulă, Femeile cu copii: Foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţîţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe – care nu era altceva decît un butoiaş cu spirt special – se afla aşezat un instrument ingenios: cînd femeia bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil. Spiritul, totdeauna bănuitor, al controlorilor şi perceptorilor, a descoperit şi această fraudă. Luptele: Dar, în afară de toate aceste fraude ascunse, erau şi contrabandele făţişe. Am spus că unele extremităţi ale Capitalei fiind deschise sau avînd ascunzători, paza era foarte greu de făcut. Prin aceste locuri – destul de bine cunoscute dealtfel – treceau contrabandele în mare. Pe aci treceau căruţele încărcate cu butoaie sau contrabandişti, bărbaţi şi femei, venind în şiruri şi purtînd în spinare cîte un butoiaş. Bineînţeles că, în afară de guarzii călări şi pedeştri, direcţia accizelor se slujea şi de spioni. Aceşti spioni aduceau informaţiile şi denunţau locurile pe unde trebuia să treacă negreşit contrabandiştii. Se specifica banda care trebuia să lucreze, cît şi noaptea şi ora. De cele mai multe ori denunţările erau opera contrabandiştilor, căci se dedea Direcţiei o pistă falşă; pe cînd agenţii erau concentraţi la locul denunţat, contrabanda trecea prin altă parte .. Îmi amintesc cum odată a fost organizată o cursă. Informaţiuni sigure spuneau că în noaptea cutare, la ora cutare, o mare contrabandă va intra pe la Vitan, dacă nu mă înşel. Direcţia a concentrat oameni de pază. În anul întîi al regiei, garda comunală nu era încă înfiinţată. De aceea comuna se slujea de oameni recrutaţi la întîmplare. Mai întîi erau inspectorii, apoi revizorii călări şi în fine paznicii pedeştri. Printre revizorii călări se afla şi Nae Ulmeanu, al căruia nume ca bătăuş politic al liberalilor era celebru prin anii 1885 – 1888. Rolurile au fost împărţite, forţe însemnate au fost concentrate şi paza pusă. Denunţul era, de data aceasta, exact. La ora indicată, şirul de contrabandişti apăru. Imediat, oamenii comunei se repeziră din toate părţile asupra lor. Dar nici contrabandiştii nu dormeau. Ştiind că în noaptea aceea va trebui să treacă o foarte însemnată cantitate de spirt, toată populaţia din partea locului veghea. La întîiele ţipete, au ieşit de prin toate casele bărbaţi şi femei înarmaţi cu ciomege, cu topoare, cu furci şi o luptă crîncenă începu. Rezultatul a fost că doi guarzi comunali au fost stî1ciţi în bătaie, iar un contrabandist a fost ucis. Bineînţeles că s-au tras şi focuri de revolver. După cum era şi firesc, în acea noapte întunecoasă numai o parte a contrabandei a fost capturată. Casa de la Colentina: În sfîrşit, mai era şi casa de la Colentina. Între comuna Bucureşti şi comunele rurale dimprejur exista o limbă de pămînt neutră numită „raion“. În comuna Colentina, la marginea raionului, se află o cîrciumă unde se făceau mari depozite de spirt, fiindcă acolo taxa accizului era numai de 50 bani la decalitru. Iar la limita cealaltă a raionului, pe teritoriul comunei Bucureşti, era o altă cîrciumă. De la cîrciuma din comuna Colentina pînă la cîrciuma din comuna Bucureşti era săpat, pe sub şoseaua raionului, un tunel, şi astfel butoaiele cu spirt de la cîrciuma din comuna Colentina treceau în comuna cealaltă. Cu chipul acesta, o mare parte a Bucureştilor era alimentată cu spirt pentru care nu se plătea mai mult de 50 bani la decalitru. Un contrabandist de forţă era un evreu, anume Sevillio. Acesta era şi contrabandist şi denunţător. Negreşit, nu el trecea personal marfa în contrabandă, dar avea echipa lui cu care lucra pe picior mare. De foarte multe ori l-am văzut la Direcţia accizelor, venind să aducă denunţuri. De cele mai multe ori denunţurile lui erau exacte. Fiindcă Sevillio, ca om deştept ce era, avea un întreit scop cînd denunţa: 1) Că lua parte din prima cuvenită destăinuitorilor unei contrabande; 2) Fiindcă punea beţe-n roate concurenţilor săi în contrabandă, contribuia ca să fie desfiinţaţi şi rămînea el singurul contrabandist în ramura spirtului; 3) Fiindcă depărta bănuielile de la dînsul. Sevillio era foarte dibaci. Şi iată cum: dacă afla, în mod cert, că o contrabandă mai însemnată trebuia să se facă într-o noapte anumită şi anume în ce direcţie, venea imediat la Direcţia accizelor şi făcea denunţarea. Dar, în acelaşi timp, punea la cale o altă contrabandă însemnată de spirt pe cont propriu, în aceeaşi noapte, la aceeaşi oră şi, bineînţeles, pe la un alt punct de trecere. Cum Direcţia dispunea de foarte puţine forţe de pază, acestea fiind aproape toate concentrate în punctul pe unde aveau să treacă contrabandiştii denunţaţi, punctul de trecere al lui Sevillio rămînea pustiu. De altfel Direcţia ştia bine că Sevillio face contrabandă; îl pusese chiar în urmărire, însă închidea de multe ori ochii fiindcă aducea servicii destul de bune. Era unul din spionii dibaci ai administraţiei comunale. E cunoscut numele acelor fabricanţi de spirt cari, pînă la desfiinţarea accizelor, s-au îmbogăţit de pe urma contrabandei. Aceasta este una din feţele Bucureştilor de altădată care a dispărut definitiv.
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878 – 1884),ediţie îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu,Editura Eminescu, Bucureşti, 1993
