Canonul literar proletcultist

Configuratia generală a canonului literar proletcultist, adunând într-o singură reprezentare vârfurile din toate genurile literare, derivă din configuraţiile particulare pe genuri. Emil Boldan reflectă cât se poate de fidel epoca în sinteza sa de serviciu, realizată în Prezentare succintă a istoriei literaturii române, publicată în volumul V, din 1961, al publicaţiei "Limbă şi literatură", editată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Imaginea de ansamblu trebuie confruntată atât cu relieful anterior al valorilor, cât şi cu modificările care apar imediat după 1961. Accentele puse de Emil Boldan sunt însă pe deplin semnificative pentru interesele politice ale epocii proletcultiste în literatură, înţeleasă ca un instrument al ideologiei comuniste, adică al partidului muncitorilor promovând deschis lupta de clasă împotriva burgheziei. POEZIA îl are ca reprezentant "de frunte" pe Tudor Arghezi, caracterizat anterior, în secvenţa dedicată literaturii interbelice, şi valorificat aproape integral în beneficiul epocii comuniste, sustras misticismului şi protejat de vechile acuze ale lui Sorin Toma, depăşite şi uitate. Tudor Arghezi a devenit în 1961 maestrul suveran al literaturii comuniste, situat în afara oricărui reproş, cel puţin în imaginea simplificată a unei sinteze. În mod curios, după Tudor Arghezi, "personalitatea poetică cea mai puternică" este Mihai Beniuc. A. Toma (mort în 1954), maestrul perioadei staliniste, a fost surclasat, chiar dacă nu cu totul uitat, fiind amintit ca un argument viguros al socialismului militant iniţiat înainte de 1944. În toată evoluţia creaţiei sale, Mihai Beniuc rămâne "acelaşi poet militant, autor al unei lirici predominant combative" (p. 120). Clişeele favorabile ale caracterizării critice îl promovează spre vârful piramidei valorice: pasiunea civică, originea ţărănească ("ridicat din popor"), atitudinea revoluţionară, identificarea cu spiritul colectiv, "poezia de luptă", "un poet-cetăţean prin excelenţă, rapsod al vremii sale" - acestea erau aspectele literare, tendinţele aflate la mare căutare. Pe următoarele două locuri se situează, în paragrafe speciale, Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, prima "cântând tot mai puternic lupta poporului muncitor pentru noi cuceriri", al doilea "evocator al unor eroi ai poporului său, ca Bălcescu şi Sahia", "un poet al păcii". Următorul paragraf din sinteza lui Emil Boldan este rezervat altui grup valoric de poeţi, fiecăruia revenindu-i o frază amplă: Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Marcel Breslaşu. În sfârşit, ultimul paragraf apaţine poeţilor mai tineri, formaţi şi afirmaţi după 1944, prezentaţi în fraze din ce în ce mai scurte, pe măsura înşiruirii, sugerând diminuarea importanţei în ierarhia generală: Nina Cassian, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, A. E. Baconsky, apoi enumerarea devine simplă enunţare a numelor: Ion Bănuţă, Nicolae Labiş (despre care se spune în paranteză "mort la vârsta de 21 de ani, dar poet autentic de o puternică sensibilitate"), Al. Andriţoiu, la care se adaugă numele câtorva "poeţi valoroşi ai naţionalităţilor conlocuitoare" (p. 123). Surprinde, desigur, modul ingrat, meschin, în care este introdus Nicolae Labiş în panoramă, împins în fundal. Geo Dumitrescu, fără vreun volum publicat în acest interval, trecea printr-o perioadă de indezirabil, fiind exclus în 1954 din PMR şi reprimit abia în 1963. Oarecum neaşteptată este uitarea lui Miron Radu Paraschivescu (enumerat totuşi în configuraţia generală a canonului, dar nereluat la privirea în detaliu a poeziei), tributar epocii cu multă poezie conjuncturală, dar necreditabil pentru comportamentul său prea îndrăzneţ la conducerea "Almanahului literar" de la Cluj, unde se aflase prin 1949-1952, după care s-a retras. Pentru că anterior, într-o zonă ideologică specială a sintezei, Lucian Blaga şi V. Voiculescu fuseseră anatemizaţi, absenţa lor din peisajul literaturii contemporane nu mai surprinde. De altfel, abia ulterior anului 1961 va fi cunoscută literatura lor de sertar, care nu avea nimic comun cu proletcultismul. PROZA proletcultistă recunoaşte ca personalitate dominantă pe Mihail Sadoveanu, prezentat generos la secţiunea anterioară a literaturii interbelice. "Alături de el - afirmă Emil Boldan - stau scriitori din ge­ne­ra­ţia imediat următoare ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, George Călinescu etc." (p. 123), de asemenea prezentaţi anterior. Ierarhia este, în continuare, foarte sever şi foarte atent organizată. De cel mai mare spaţiu se bucură, în ordine, Geo Bogza, elogiat nemăsurat, şi Zaharia Stancu, şi el peste măsură de creditat, pentru că "demască lăcomia feroce a exploatatorilor şi odioasa duplicitate a uneltelor acestora" (p. 123). Urmează, în prezentări scurte: Eusebiu Camilar, Marin Preda, V. Em Galan, Titus Popovici şi Eugen Barbu (ultimul fiind reţinut numai pentru romanul Şoseaua Nordului, nu şi pentru Groapa, total ignorat). La categoria figuranţilor de lux, Emil Boldan îi pune pe Ion Pas, Nagy Istvan, Laurenţiu Fulga, Francisc Munteanu, Al. Ivan Ghilia, Ion Istrati, Aurel Mihale, Dumitru Mircea, Sütö Andras, Ştefan Luca, "în operele cărora tema de predilecţie e reflectarea realităţilor actuale din R.P.R." (p. 124). Dacă n-am şti că Petru Dumitriu dezertase în 1960, fugind în odiosul Occident, am putea spune că absenţa lui ne surprinde. TEATRUL proletcultist îl aşază în frunte pe Camil Petrescu, pentru piesele Bălcescu şi Caragiale în vremea lui, alături de care sunt amintiţi Victor Eftimiu, Al. Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, Tudor Muşatescu, Tudor Şoimaru. Sunt creditaţi ca dramaturgi noi, afirmaţi după 1944: Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius şi Horia Lovinescu, prezentaţi în câte o frază, urmaţi de figuranţii numai enumeraţi, cu piesele reprezentative în paranteză: Laurenţiu Fulga, Al. Mirodan, Mihai Beniuc, Tiberiu Vornic, Paul Everac, Dorel Dorian, Al. Voitin. CRITICA literară, "îndrumată de partid", are datoria să sprijine "competiţia pentru actualitate, orientarea masivă, dominantă, a literaturii române către problemele concrete ale construcţiei socialiste" (p. 125). În mod curios, G. Călinescu, deşi foarte activ în epocă, nu este evidenţiat în mod special, cum nu fusese nici la capitolul literaturii interbelice, nici în secvenţa dedicată prozei proletcultiste, dar, e adevărat, este plasat în fruntea listei criticilor, care arată astfel: G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mihail Ralea, Ion Vitner, M. Novicov, Al. Dima, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, G. Ivaşcu, N. Tertulian, D. Micu, Savin Bratu, G. C. Nicolescu, Al. Piru - fără nici un comentariu la nici unul dintre nume. Singurul adaos este acela că principalele articole critice sunt publicate în paginile unor reviste ca "Lupta de clasă", "Viaţa românească" (noua serie), "Contemporanul", "Gazeta literară", "Luceafărul", "Steaua", "Tribuna", "Iaşul literar". În concluzie, "numele creatorilor de literatură din România de azi e impresionant de mare" - după cum afirmă Emil Boldan în 1961. Mai mult: "scriitorii din R.P.R. reuşesc să dea în ansamblu un tablou bogat şi mobilizator" (p. 125). Rămânem încrezători şi împăcaţi: aşa cum literatura proletcultistă trebuie să fie optimistă, la fel trebuie să se încheie şi bilanţul ei, pe un ton "mobilizator". * Sinteză fără personalitate, comandă politică evidentă, istoria succintă a lui Emil Boldan ne pune în faţă o oglindă a epocii proletcultiste, în toate reflexele ei ideologice. Punctul de vedere a istoricului literar este unul marxist, în accepţia sociologismului vulgar de sorginte gheristă. Literatura este o expresie a luptei de clasă, punând în evidenţă, de la origini până în prezentul anului 1961, conflictul dintre exploatatori şi exploataţi. În secolul al XIX-lea acest conflict se concretizează în opoziţia dintre burghezie şi proletariat, perpetuată şi în prima jumătate a secolului XX. Dintr-o perspectivă aparent estetică, dar în fond idelogizantă şi tezist politică, toată istoria literaturii se organizează schematic pe axa realism-antirealism. Realismul socialist, în cel mai sănătos spirit revoluţionar proletar, creşte pe solul unei tradiţii artificios amplificate a realismului critic. De cealaltă parte, antirealismul unelteşte reacţionar, diversionist, în spirit burghez, căpătând forme derutante şi detestabile: simbolismul, poporanismul şi semănătorismul la începutul secolului XX, iar în deceniile interbelice: avangardismul, modernismul, ortodoxismul. Apolitismul junimist şi autonomia maioresciană a esteticului sunt expresii ale spiritului burghez, preluate la modul decadent de modernismul lovinescian, "ilustrând descompunerea artei şi literaturii burgheze". Scriitorii exilaţi (Mircea Eliade, de pildă) nu sunt pomeniţi. Modernismul occidentalizant e oaia neagră a epocii proletcultiste, acuzat de cosmopolitism, formalism, evazionism, estetism, ermetism, decadentism, inaccesibilitate, spirit burghez, adică îndepărtare de popor. Pe măsura apropierii de actualitate, criteriul ideologic, al participării literaturii la construcţia socialistă, e decisiv, fiind frecvent invocat. Literatura trebuie să ilustreze spiritul revoluţionar al proletariatului, să mobilizeze, să participe la lupta pentru viaţa, societatea şi omul noii epoci. Canonul ideologic e centrat pe genul liric. Poezia deţine prim-planul, iar această mentalitate lirică predominantă va fi preluată de toată literatura perioadei comuniste, inclusiv de către canonul neomodernist. Tot timpul am crezut că avem o poezie cu mult mai importantă şi mai valoroasă decât proza. Dacă în cazul poeziei lista lui Emil Boldan se învârte mai mult în jurul unor nume decât în jurul unor titluri, în cazul prozei selecţia e mai bine ţintită pe titluri şi teme (observaţie valabilă şi pentru teatru). Analiza e în toate cazurile vădit conţinutistă (ideologică, sociologică) şi aproape deloc preocupată de performanţele expresiei estetice. Criticii i se rezervă un rol auxiliar, umil, de instrument al partidului muncitoresc în orientarea ideologică a literaturii. 1961 e un punct de inflexiune în istoria literaturii române contemporane. Panaroma lui Emil Boldan nu are presimţirea nici unei schimbări în evoluţia literaturii. Se pregătea reconsiderarea lui Maiorescu, Blaga, Voi­culescu, Lovinescu etc. Deşi unii dintre componenţii generaţiei '60, numită ca atare ulterior, debutaseră atât în poezie, cât şi în proză, nici un nume nu e pomenit. De-a lungul deceniul şapte, fapt evident după 1965, canonul proletcultist nu va fi doar transformat, ci pur şi simplu substituit cu un altul: canonul estetic neomo­dernist, construit în jurul generaţiei '60. Ierarhia oficială a valorilor în proletcultism, una vizibil politizată, dogmatică, e foarte sever şi riguros - de fapt rigid - aşezată piramidal, nu atât pe generaţii (despre care nici nu se vorbeşte), cât pe vârste, fără cea mai mică doză de relativism. După 1961, evenimentele politice şi literare au evoluat destul de rapid în sens pozitiv, de liberalizare şi depolitizare temporară şi parţială, pentru ca la scurtă vreme imaginea proletcultistă a istoriei literaturii române să fie datată, depăşită, caducă.