Configuratia generală a canonului literar proletcultist, adunând într-o singură reprezentare vârfurile din toate genurile literare, derivă din configuraţiile particulare pe genuri. Emil Boldan reflectă cât se poate de fidel epoca în sinteza sa de serviciu, realizată în Prezentare succintă a istoriei literaturii române, publicată în volumul V, din 1961, al publicaţiei "Limbă şi literatură", editată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Imaginea de ansamblu trebuie confruntată atât cu relieful anterior al valorilor, cât şi cu modificările care apar imediat după 1961. Accentele puse de Emil Boldan sunt însă pe deplin semnificative pentru interesele politice ale epocii proletcultiste în literatură, înţeleasă ca un instrument al ideologiei comuniste, adică al partidului muncitorilor promovând deschis lupta de clasă împotriva burgheziei. POEZIA îl are ca reprezentant "de frunte" pe Tudor Arghezi, caracterizat anterior, în secvenţa dedicată literaturii interbelice, şi valorificat aproape integral în beneficiul epocii comuniste, sustras misticismului şi protejat de vechile acuze ale lui Sorin Toma, depăşite şi uitate. Tudor Arghezi a devenit în 1961 maestrul suveran al literaturii comuniste, situat în afara oricărui reproş, cel puţin în imaginea simplificată a unei sinteze. În mod curios, după Tudor Arghezi, "personalitatea poetică cea mai puternică" este Mihai Beniuc. A. Toma (mort în 1954), maestrul perioadei staliniste, a fost surclasat, chiar dacă nu cu totul uitat, fiind amintit ca un argument viguros al socialismului militant iniţiat înainte de 1944. În toată evoluţia creaţiei sale, Mihai Beniuc rămâne "acelaşi poet militant, autor al unei lirici predominant combative" (p. 120). Clişeele favorabile ale caracterizării critice îl promovează spre vârful piramidei valorice: pasiunea civică, originea ţărănească ("ridicat din popor"), atitudinea revoluţionară, identificarea cu spiritul colectiv, "poezia de luptă", "un poet-cetăţean prin excelenţă, rapsod al vremii sale" - acestea erau aspectele literare, tendinţele aflate la mare căutare. Pe următoarele două locuri se situează, în paragrafe speciale, Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu, prima "cântând tot mai puternic lupta poporului muncitor pentru noi cuceriri", al doilea "evocator al unor eroi ai poporului său, ca Bălcescu şi Sahia", "un poet al păcii". Următorul paragraf din sinteza lui Emil Boldan este rezervat altui grup valoric de poeţi, fiecăruia revenindu-i o frază amplă: Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Marcel Breslaşu. În sfârşit, ultimul paragraf apaţine poeţilor mai tineri, formaţi şi afirmaţi după 1944, prezentaţi în fraze din ce în ce mai scurte, pe măsura înşiruirii, sugerând diminuarea importanţei în ierarhia generală: Nina Cassian, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, A. E. Baconsky, apoi enumerarea devine simplă enunţare a numelor: Ion Bănuţă, Nicolae Labiş (despre care se spune în paranteză "mort la vârsta de 21 de ani, dar poet autentic de o puternică sensibilitate"), Al. Andriţoiu, la care se adaugă numele câtorva "poeţi valoroşi ai naţionalităţilor conlocuitoare" (p. 123). Surprinde, desigur, modul ingrat, meschin, în care este introdus Nicolae Labiş în panoramă, împins în fundal. Geo Dumitrescu, fără vreun volum publicat în acest interval, trecea printr-o perioadă de indezirabil, fiind exclus în 1954 din PMR şi reprimit abia în 1963. Oarecum neaşteptată este uitarea lui Miron Radu Paraschivescu (enumerat totuşi în configuraţia generală a canonului, dar nereluat la privirea în detaliu a poeziei), tributar epocii cu multă poezie conjuncturală, dar necreditabil pentru comportamentul său prea îndrăzneţ la conducerea "Almanahului literar" de la Cluj, unde se aflase prin 1949-1952, după care s-a retras. Pentru că anterior, într-o zonă ideologică specială a sintezei, Lucian Blaga şi V. Voiculescu fuseseră anatemizaţi, absenţa lor din peisajul literaturii contemporane nu mai surprinde. De altfel, abia ulterior anului 1961 va fi cunoscută literatura lor de sertar, care nu avea nimic comun cu proletcultismul. PROZA proletcultistă recunoaşte ca personalitate dominantă pe Mihail Sadoveanu, prezentat generos la secţiunea anterioară a literaturii interbelice. "Alături de el - afirmă Emil Boldan - stau scriitori din generaţia imediat următoare ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu, George Călinescu etc." (p. 123), de asemenea prezentaţi anterior. Ierarhia este, în continuare, foarte sever şi foarte atent organizată. De cel mai mare spaţiu se bucură, în ordine, Geo Bogza, elogiat nemăsurat, şi Zaharia Stancu, şi el peste măsură de creditat, pentru că "demască lăcomia feroce a exploatatorilor şi odioasa duplicitate a uneltelor acestora" (p. 123). Urmează, în prezentări scurte: Eusebiu Camilar, Marin Preda, V. Em Galan, Titus Popovici şi Eugen Barbu (ultimul fiind reţinut numai pentru romanul Şoseaua Nordului, nu şi pentru Groapa, total ignorat). La categoria figuranţilor de lux, Emil Boldan îi pune pe Ion Pas, Nagy Istvan, Laurenţiu Fulga, Francisc Munteanu, Al. Ivan Ghilia, Ion Istrati, Aurel Mihale, Dumitru Mircea, Sütö Andras, Ştefan Luca, "în operele cărora tema de predilecţie e reflectarea realităţilor actuale din R.P.R." (p. 124). Dacă n-am şti că Petru Dumitriu dezertase în 1960, fugind în odiosul Occident, am putea spune că absenţa lui ne surprinde. TEATRUL proletcultist îl aşază în frunte pe Camil Petrescu, pentru piesele Bălcescu şi Caragiale în vremea lui, alături de care sunt amintiţi Victor Eftimiu, Al. Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, Tudor Muşatescu, Tudor Şoimaru. Sunt creditaţi ca dramaturgi noi, afirmaţi după 1944: Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius şi Horia Lovinescu, prezentaţi în câte o frază, urmaţi de figuranţii numai enumeraţi, cu piesele reprezentative în paranteză: Laurenţiu Fulga, Al. Mirodan, Mihai Beniuc, Tiberiu Vornic, Paul Everac, Dorel Dorian, Al. Voitin. CRITICA literară, "îndrumată de partid", are datoria să sprijine "competiţia pentru actualitate, orientarea masivă, dominantă, a literaturii române către problemele concrete ale construcţiei socialiste" (p. 125). În mod curios, G. Călinescu, deşi foarte activ în epocă, nu este evidenţiat în mod special, cum nu fusese nici la capitolul literaturii interbelice, nici în secvenţa dedicată prozei proletcultiste, dar, e adevărat, este plasat în fruntea listei criticilor, care arată astfel: G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mihail Ralea, Ion Vitner, M. Novicov, Al. Dima, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, G. Ivaşcu, N. Tertulian, D. Micu, Savin Bratu, G. C. Nicolescu, Al. Piru - fără nici un comentariu la nici unul dintre nume. Singurul adaos este acela că principalele articole critice sunt publicate în paginile unor reviste ca "Lupta de clasă", "Viaţa românească" (noua serie), "Contemporanul", "Gazeta literară", "Luceafărul", "Steaua", "Tribuna", "Iaşul literar". În concluzie, "numele creatorilor de literatură din România de azi e impresionant de mare" - după cum afirmă Emil Boldan în 1961. Mai mult: "scriitorii din R.P.R. reuşesc să dea în ansamblu un tablou bogat şi mobilizator" (p. 125). Rămânem încrezători şi împăcaţi: aşa cum literatura proletcultistă trebuie să fie optimistă, la fel trebuie să se încheie şi bilanţul ei, pe un ton "mobilizator". * Sinteză fără personalitate, comandă politică evidentă, istoria succintă a lui Emil Boldan ne pune în faţă o oglindă a epocii proletcultiste, în toate reflexele ei ideologice. Punctul de vedere a istoricului literar este unul marxist, în accepţia sociologismului vulgar de sorginte gheristă. Literatura este o expresie a luptei de clasă, punând în evidenţă, de la origini până în prezentul anului 1961, conflictul dintre exploatatori şi exploataţi. În secolul al XIX-lea acest conflict se concretizează în opoziţia dintre burghezie şi proletariat, perpetuată şi în prima jumătate a secolului XX. Dintr-o perspectivă aparent estetică, dar în fond idelogizantă şi tezist politică, toată istoria literaturii se organizează schematic pe axa realism-antirealism. Realismul socialist, în cel mai sănătos spirit revoluţionar proletar, creşte pe solul unei tradiţii artificios amplificate a realismului critic. De cealaltă parte, antirealismul unelteşte reacţionar, diversionist, în spirit burghez, căpătând forme derutante şi detestabile: simbolismul, poporanismul şi semănătorismul la începutul secolului XX, iar în deceniile interbelice: avangardismul, modernismul, ortodoxismul. Apolitismul junimist şi autonomia maioresciană a esteticului sunt expresii ale spiritului burghez, preluate la modul decadent de modernismul lovinescian, "ilustrând descompunerea artei şi literaturii burgheze". Scriitorii exilaţi (Mircea Eliade, de pildă) nu sunt pomeniţi. Modernismul occidentalizant e oaia neagră a epocii proletcultiste, acuzat de cosmopolitism, formalism, evazionism, estetism, ermetism, decadentism, inaccesibilitate, spirit burghez, adică îndepărtare de popor. Pe măsura apropierii de actualitate, criteriul ideologic, al participării literaturii la construcţia socialistă, e decisiv, fiind frecvent invocat. Literatura trebuie să ilustreze spiritul revoluţionar al proletariatului, să mobilizeze, să participe la lupta pentru viaţa, societatea şi omul noii epoci. Canonul ideologic e centrat pe genul liric. Poezia deţine prim-planul, iar această mentalitate lirică predominantă va fi preluată de toată literatura perioadei comuniste, inclusiv de către canonul neomodernist. Tot timpul am crezut că avem o poezie cu mult mai importantă şi mai valoroasă decât proza. Dacă în cazul poeziei lista lui Emil Boldan se învârte mai mult în jurul unor nume decât în jurul unor titluri, în cazul prozei selecţia e mai bine ţintită pe titluri şi teme (observaţie valabilă şi pentru teatru). Analiza e în toate cazurile vădit conţinutistă (ideologică, sociologică) şi aproape deloc preocupată de performanţele expresiei estetice. Criticii i se rezervă un rol auxiliar, umil, de instrument al partidului muncitoresc în orientarea ideologică a literaturii. 1961 e un punct de inflexiune în istoria literaturii române contemporane. Panaroma lui Emil Boldan nu are presimţirea nici unei schimbări în evoluţia literaturii. Se pregătea reconsiderarea lui Maiorescu, Blaga, Voiculescu, Lovinescu etc. Deşi unii dintre componenţii generaţiei '60, numită ca atare ulterior, debutaseră atât în poezie, cât şi în proză, nici un nume nu e pomenit. De-a lungul deceniul şapte, fapt evident după 1965, canonul proletcultist nu va fi doar transformat, ci pur şi simplu substituit cu un altul: canonul estetic neomodernist, construit în jurul generaţiei '60. Ierarhia oficială a valorilor în proletcultism, una vizibil politizată, dogmatică, e foarte sever şi riguros - de fapt rigid - aşezată piramidal, nu atât pe generaţii (despre care nici nu se vorbeşte), cât pe vârste, fără cea mai mică doză de relativism. După 1961, evenimentele politice şi literare au evoluat destul de rapid în sens pozitiv, de liberalizare şi depolitizare temporară şi parţială, pentru ca la scurtă vreme imaginea proletcultistă a istoriei literaturii române să fie datată, depăşită, caducă.
Metocul Manastirii Pasărea, de pe str. Popa Rusu,azi ceainaria "La Metoc"
Aceeasi cladire de mai sus intr-o poza din anii '50Unul din tipurile de case extrem de caracteristice ale Bucurestilor sfarsitului de veac 18 si primei jumatati de veac 19 sunt cele cu pridvor pe coloane de lemn si arcade in acolada. Aceste tipuri de case sunt, la origine, specifice zonei prahovene si muscelene si au ajuns la Bucuresti o data cu mesterii sau cu targvetii originari din acele zone. Probabil ca initial a fost o adaptare in lemn, chirpici si caramida subtire a caselor boieresti cu cerdac si foisor de tip brancovenesc. Casele cu acest tip de pridvor/cerdac acesta au fost foarte raspandite in Bucurestii sec. XVIII-XIX-lea, fiind regasite atat in curtile simplilor negustori si târgoveţi cat si ale orasenilor mai instariti.
Casa boiereasca cu cerdac spijinit pe stalpi de lemn, in mahalaua Sf. Apostoli. Aceasta casa apare ca dominanta in majoritatea stampelor si panoramelor Bucurestilor facute de pe dealul Spirii (Curtea Arsa). In spate se afla hanul Zlatari. Detaliu din panoramicul lui A. Reiser din 1864
Detaliu din panoramicul lui C.P. Szathmari facut din Turnul Coltei. Vedere catre Universitate si Palatul Sutu.
Detaliu din imaginea de mai sus cu o casa de secol al 18-lea aflata pe coltul gradinii palatului Sutu, cam pe unde se afla acum intrarea in Pasajul UniversitatiiAcest tip de pridvor se regaseste si la unele biserici, cel mai bun exemplu pastrat fiind bisericuta Bucur. Inainte de restaurarea din anii 20 a bisericii Mihai Voda (azi translata de la locul ei) pridvorul era pe stalpi de lemn. De asemenea Hanul lui Manuc e cel mai spectaculos monument ce conserva pe toata lungimea curtii interioare asemenea cerdac cu stapi de lemn si arcade in acolada.
Biserica Mihai voda inainte de restaurare-fotografie de pe la 1916
Bisericuta Bucur
In judetul Prahova se pastreaza cateva case frumoase de acest tip ca dovada ca stilul acestor case are originea in aceasta zona (Muscel +Prahova). La Ploiesti se afla o celebra casa a unui bogat negutator, cunoscuta sub numele de casa Hagi Prodan, azi muzeul cu celasi nume . Casa a fost construita pe la 1785, decorata cu stucaturi pe la 1830. Tot in Ploiesti se afla muzeul I.L. Caragiale in casa Dobrescu datata tot pe la 1790.
La Valeni de Munte, ansamblul caselor lui N. Iorga sunt construite in acelasi stil. La Buzau cea mai veche casa din oras (1780) are un foisor si cerdac decorat cu stalpi de lemn.
La Valeni de Munte, ansamblul caselor lui N. Iorga sunt construite in acelasi stil. La Buzau cea mai veche casa din oras (1780) are un foisor si cerdac decorat cu stalpi de lemn.
Case de targoveti si negustori de sfarsit de veac 18 din jud. Prahova 1-Casa lui N. Iorga de la Valenii de Munte, 2-Casa Hagi Prodan, Ploiesti, 3-4 Casa Dobrescu, Ploiesti si din Buzau 5-Casa Vergu-Mănăilă
Un alt exemplu prahovean: Conacul Bellu din Urlati, azi muzeu
Alaturi de Prahova, zona musceleana abunda in asemenea tip de case, un exemplar remarcabil fiind Muzeul de Etnografie din Campulung
Alaturi de Prahova, zona musceleana abunda in asemenea tip de case, un exemplar remarcabil fiind Muzeul de Etnografie din CampulungStudiind pozele vechi care mi-au cazut in mana am descoperit ca in Bucuresti se gaseau pana in anii 60 foarte multe asemenea case. In perioada 1960-1989 au fost demolate mai toate casele de valoare ce mai conservau aceste elemente atat de caracteristic bucurestene si totusi atat de pitoresti. Cu exceptia uneia, faimoasa "casa de târgoveţ" de pe calea Serban Voda nr 33. Din pacate nici una din celelalte demolate nu au fost, daca nu conservate in situ, macar mutate la Muzeul Satului sau oriunde in alta parte. Si ma refer la unul din cazurile cele mai nefericite, cel al casei -monument istoric - de pe str. Mircea Voda nr 51 (numerotarea ante demolare).
In zona Traian, Orzari, Matei Voievod se mai pastreaza totusi cateva exemplare din a doua jumatate a veacului al XIX-lea sau chiar mai tarzii.
Casa veche cu pridvor ce se gasea in apropierea bisericii Sf. Ecaterina. Poza e de la inceputul sec. al 20-lea
Casa veche cu pridvor ce se gasea in apropierea bisericii Sf. Ecaterina. Poza e de la inceputul sec. al 20-lea
Casa Procopoaiei. Casa boiereasca de tip cula din veacul al 18-lea ce se gasea pe Calea Plevnei, unde se gasea hipodromul regal, apoi "Casa Radio" (nu bag mana in foc ca acolo se afla)
Casa ce a existat pe str Agricultorilor fotografiata prin anii 70
Probabil aceeasi casa de mai sus reprodusa in cartea lui F. Dame "Bucurestii in 1906"
Casa ce a existat pe str. Olari 43. Demolata in 1947
Casa de pe la 1850 ce se afla pe str. Matei Voievod. Eu am cautat-o si nu am gasit-o dar nici nu m-am putut uita pana in fundul unor curti. Poza e din 1980.
Casa ce se afla pana in 1956 pe str. Maria Rosetti nr. 9, o casa deosebita ce ar fi meritat sa fie salvata
Tipuri de capiteluri de la stalpii cerdacurilor din Bucuresti:1-casa din Mircea Voda 51 , 2- casa din Serban Voda 33, 3-de la casa din M.Rosetti 9
Faimoasa casa din str. Mircea Voda nr 51, una din cele mai frumoase exemplare de casa de targovet din Bucuresti. Demolata cu ocazia sistematizarii zonei in anii 1986-1987, fara a i se fii recuperat lemnaria, fara nici o incercare de a fii reconstruita intr-un muzeu
Alte 2 imagini de arhiva ale casei din str. Mircea Voda 51
Singura casa de acest tip, de mare valoare, din veacul al 18-lea (?) care a supravietuit in Bucuresti, cea de pe str. Serban Voda nr 33. Casa apartine Ministerului Culturii.
Casa veche cu pridvor si stalpi de lemn de pe str. Traian, un exemplar de casa deosebit de pitoresc ce a supravietuit de dinaintea domniei lui Cuza
Casa veche cu pridvor pe str Orzari. Fiind la strada a fost remarcata de multi ca avand un aspect arhaic si taranesc. Cel putin 2 persoane erau cconvinse ca e cea mai veche din oras. Nu e cea mai veche insa e foarte valoroasa ca arhitectura, desi culoarea si restaurarea lasa de dorit.O data cu ieftinirea geamurilor, de pe la jumatatea veacului al XIX-lea, multe asemenea pridvoare si cerdacuri sunt inchise cu geamlâc, un tip de arhitectura de asemenea foarte caracteristic. Si acestea sunt din ce in ce mai rare.
Casa saracacioasa cu pridvor deschis pe Calea Calarasi. E remarcabil cat de scunda este!Autor: Radu Oltean
Exista aici încă din timpul vremelnicei ocupaţii Romane, cum unele izvoare atestă. În istoria maghiară e scris că a fost proprietate a Coroanei sub regii: Bela al IV-lea(1235-127o) şi Ludovic cel Mare(1342-1382). Regele Sigismund (1387-1437) dăruieşte castelul viteazului Şerb, de la care este moştenit de fiul său Vlaic(u), apoi de fiul său, Iancu de Hunedoara (Huniade ) Corvinul.
Pictura interioară este repartizată pe toată suprafaţa disponibilă conform schemelor tradiţionale, îmbogăţită însă prin subiecte mai puţin obişnuite în Moldova, dar familiare pentru Muntenia (Cortul Mărturiei, în altar).
Naosul cuprinde un mozaic miniatural de întâmplări din Viaţa lui Iisus, trei imagini ale Genezei unde natura, peisajul ies în prim plan (sunt tratate cu generozitate şi semnificativ, zugravii plasând fără sfială în ambianţa persano-mediteraneeană maci, garofiţe şi viţă de vie), Tabloul votiv bogat în personaje. Unică în pictura noastră este iconografia ocniţei (Viaţa lui Moise), tot miniaturizată, unde apar şi căţei, purcei, ba chiar evrei cu căciuli ţuguiate, elemente laice de sorginte locală, în timp ce Maica Domnului (pe boltă) are flori în nimb şi este încorporată unui peisaj montan. Alte sute de scene descriu, în pronaos, Viaţa Sfântului Gheorghe, Calendarul, Sinoadele, imagini din Viaţa Sfântului Nicolae ce se desfăşoară în ambianţă marină. Pridvorul întâmpină, ca de obicei, cu Judecata de Apoi şi o foarte pământeană relatare istorică: Întâmpinarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la curtea lui Alexandru cel Bun. Suceviţa, ultima biserică din Bucovina zugrăvită pe faţade (1596), monumentul cu cel mai mare număr de imagini religioase din ţară, este un "testament al artei vechi moldoveneşti" (Paul Henry). Tradiţia şi inovaţia se împletesc original şi pitoresc într-o desfăşurare multicromă dominată de verdele cu "intensitatea smaraldului şi vigoarea ierbii proaspete după ploaie". 
Zugravii, fraţii moldoveni Sofronie şi Ion, s-au dovedit buni cunoscători ai rânduielilor iconografice, dar şi ai arhitecturii italiene (Imnul acatist, la sud) sau ruseşti (Pocrovul, între ferestrele gotice); scenele şi personajele din Arborele lui Iesei (peretele de sud) apar cel puţin la fel de importante ca peisajul (element de prim plan la Moldoviţa ori Voroneţ), iar cele şapte registre pe orizontală ale Rugăciunii tuturor sfinţilor (Cinul) de pe abside impune prin puterea de sugestie şi colorit. Revelatoare şi definitorie pentru Suceviţa rămâne însă Scara lui Ioan Climax (la nord), cea mai vastă interpretare iconografică românească a credinţei într-o primă judecată imediat după moarte şi una din cele mai valoroase compoziţii ale picturii medievale româneşti; aici, Vămile văzduhului nu mai dau nici o şansă păcătoşilor. Peretele de vest nu are pictură; se spune că zugravul care lucra în paralel pentru Movileşti şi la mănăstirea Teodoreni (Burdujeni) a căzut de pe schela Suceviţei şi a murit (semn rău…).
Muzeul mănăstirii este în posesia uneia dintre cele mai bogate şi mai preţioase colecţii de artă medievală din Moldova: acoperămintele de morminte ale domnitorilor Ieremia (1606) şi Simion Movilă (1609), capodopere ale broderiei, totodată printre cele mai reuşite portrete laice din epocă: epitaful cu 10000 de mărgăritare (1597), caseta de argint cu părul doamnei Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă (vezi N. Iorga - Doamna lui Ieremia, C. Gane - Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe).
